Copiii nu plătesc cu sănătatea lor pentru păcatele personale ale părinţilor, ci pot suferi în virtutea urmărilor păcatelor părinteşti [1]. Fără a fi răspunzători personal pentru nelegiuirile neamului lor, urmaşii sunt strâns legaţi de înaintaşi genetic, psihologic, social, cultural şi duhovniceşte. Amândouă generaţiile – şi cea tânără şi cea în vârstă – trăiesc în mod inevitabil experienţa înrâuririi reciproce pozitive şi negative. Se moştenesc nu păcatele personale, ci predispoziţia spre ele, adică pervertirea naturii omeneşti. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, păcatele nepocăite ale strămoşilor provoacă modificări patologice în trupurile şi în sufletele urmaşilor.
Copilul primeşte de la părinţi doar acel potenţial al energiilor dumnezeieşti pe care îl aveau părinţii lui în momentul când l-au zămislit [2].
Lucrurile trebuie văzute din perspectiva lui Dumnezeu şi nu din perspectiva omului. Problema nu este ce suntem noi, unde am ajuns, ci care este adevărul, ce spune Dumnezeu, care este adevărul lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem totul ca să aflăm acest adevăr şi să ne împărtăşim din el, iar după aceea toate vor fi clare. Când spunem „păcatele părinţilor” să nu ne treacă prin minte această întrebare : „Cu ce greşesc copiii care sunt chinuiţi pentru păcatele părinţilor lor?”. Nu greşesc aşa cum nu greşim toţi în relaţia noastră cu Adam şi cu Eva. Dumnezeu va schimba răul în bine. De exemplu în cel de-al doilea război mondial au fost ucişi milioane de oameni nevinovaţi. Dumnezeu a îngăduit să se întâmple acestea. În Rai îi vom întâlni pe foarte mulţi dintre aceştia, care ne vor spune: „Dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea, eu nu m-aş fi mântuit”. Nu vrem să avem un copil handicapat dar odată ce-l avem, să tragem foloasele, să urmărim binele [3].
Părintele Arsenie Boca prezintă în cartea „Cărarea Împărăţiei” unele elemente de ereditate abordate din puncte de vedere medical şi pastoral deosebit de relevante pentru subiectul nostru. Astfel, elementele ultime de care depinde ereditatea deosebitelor caractere sunt genele, aflătoare în nucleul celulelor germinative care au rolul să nască şi să organizeze caracterele generaţiei următoare. Gena „e un centru condensat de materie vie, având să conducă: multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor geneze precum şi durata acestora” [4].
Dominaţia reprezintă însuşirea unor caractere de-a birui alte caractere si de a le trece în umbră până la o vreme. Recesivitatea se referă la slăbiciunea şi punerea în umbră a celorlalte caractere. Gena dominantă este gena normală care formează organul şi-i conduce funcţiunea în condiţii normale iar gena recesivă este gena defectuoasă, a cărei funcţiune nu se manifestă. Gena care creşte creierul, prin care se mijloceşte funcţiunea inteligenţei, e o genă dominantă, iar aceea care-l împiedică, şi deci produce prostia, e o geneză recesivă [5].
„Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii.” „Fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, a celor 16 stră-străbunici ş.a.m.d. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia lor în descendenţi scade în progresie geometrică”[6].
Ne putem da seama cât au de ispăşit copiii din greşelile părinţilor. Ei moştenesc forma şi întocmirea trupului precum şi numărul de celule nervoase pe care îl aveau părinţii când au chemat copilul în lume. De la numărul şi sănătatea acestui număr, atârnă multe pentru viaţa urmaşilor. Altfel spus, un copil are scrise în sine toate înclinările unui număr mare de părinţi, atât cele bune cât şi cele rele (jumătate de la cei doi părinţi, a patra parte de le cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbinici şi aşa mai departe) [7].
O genă din fiecare pereche vine de la tată, cealaltă, de la mamă. Una poate produce ceea ce e bun şi sănătos, cealaltă ceea ce e bolnav şi infirm. Fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau ne dau o serie completă de gene, înlănţuite împreună. Deci noi suntem dubli în ce priveşte genele noastre. Fiecare din cele două lanţuri de gene conţine tot materialul necesar pentru formarea unui individ.
Rânduiala firii de-a avea doi părinţi reprezintă un avantaj de la sine înţeles. Astfel, o genă de la tată poate fi defectuoasă; dacă ea ar fi singura genă care ar conduce lucrul, copilul ar fi infirm în funcţiunea aceea, deci ar fi un idiot sau un debil mintal. Se poate întâmpla ca gena corespunzătoare din aceeaşi pereche, care vine de la mamă să fie normală şi atunci această genă normală, ea singură, preia întreaga sarcină, aşa încât copilul e normal, el nu e idiot, nici înapoiat mintal. Numai atuci când genele din cele două lanţuri , nimerite în pereche, sunt defective, funcţiunea respectivă a urmaşului e şi ea defectivă [8].
Genetica a fost dată în nucleu lui Moise acum 3500 ani pe muntele Sinai: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt Dumnezeu râvnitor, care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc. Şi Mă milosivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Deut. 5, 9-10). După textul Scripturii toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi genele defective, prin ce accident sau după care legi? Prin ce împrejurare apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative şi cu urmări şi cu urmări dezastruoase? Răspunsul este „după legile care atârnă peste fărădelegi. Toate faptele omului, toate mişcările lui, se atârnă undeva, într-o nevăzută carte, şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. Legile vieţii sunt legile Creatorului; nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu … nu ne mai tocmim că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie neînchipuit mai largă pentru aducerea şi conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume”[9].
Dreptul bisericesc opreşte căsătoria între rudenii. Astfel la rudenia de consângenitate, în linie directă, căsătoria e oprită la infinit, iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt. De la un strămoş primar, se transmit în copii, nepoţi, strănepoţi, cum zice Scriptura, până la al treilea şi al patrulea neam, câteva grupuri de gene recesive, urmare a cine ştie ce păcate, însă în stare latentă. Dacă se urmează şirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în privinţa aceea, genele lor dominante acopăr infinitatea corespunzătoare şi, astfel, urmaşii au toată aparenţa sănătăţii. Dacă însă urmaşii, în gradul 4, 5, 6, 7 sau 8 de rudenie se vor căsători între ei, atunci în copiii lor vor apărea, cu probabilitate maximă, genele recesive ale străbunului, în pereche perfectă, şi deci, infirmitatea fără leac, corespunzătoare acestei perechi.
Ştiinţa a dovedit că cei căsătoriţi din căsătorii consangvine sunt supuşi defectelor de dezvoltare şi altor malformaţii genetice, sunt handicapaţi fizic şi/sau psihic [10].
Deosebit de relevant este faptul că o treime din cazurile de avorturi spontane şi de copii născuţi morţi în cadrul căsătoriilor consagvine rezultă din incopatibilitatea genetică a soţilor. Înrudirea genetică dintre mamă şi tată activează mecanismele de expulzare a fătului, şi viaţa acestuia se curmă[11].
Numeroase boli sunt ereditare . Însă natura omului nu se rezumă la trup. Şi însuşirile sufletului se moştenesc. Sfântul Filaret al Moscovei spune: „Unde a fost semănat grâu, grâu răsare, nu neghine… Unele boli trec de la părinţi la copii… Este firesc ca părinţii să nască prunci după chipul şi asemănarea lor, ca din păcătoşi să se nască păcătoşi, la fel cum şi din ofticoşi se nasc ofticoşi” [12].
Cu adevărat „în fiii săi se va cunoaşte omul” (Sir. 11, 30).
De multe ori haosul îl anunţă prima celulă a mediului: familia necreştină. Viaţa noastră are trei faze în dezvoltarea ei: faza vegetativă – până la naştere, faza bio-psihică, fără limite precise şi faza spirituală. Mulţi nu trăiesc decât primele două faze ale vieţii, iar mai sus n-au nici gând să ajungă. Trăind într-o căsătorie cu aceştia, nu poţi fi decât într-un permanent dezechilibru cu cerinţele spiritului. Viaţa acestora e o înjurătură continuă la adresa spiritului, iar pentru partea creştină e un fel de mucenicie fără nădejde sigură [13].
Orice denaturare de la rostul rodirii de copii e desfrânare şi cădere de la trăirea creştină la viaţa păgână. Când soţul nu dă pace sarcinii, atunci copiii vin pe lume cu predispoziţia precoce spre sexualitate. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă, se va juca cu sora de-a mirele şi mireasa, şi încă de la sapte ani. Mai târziu se va da curvie cu mâna, pe urmă curvie în regulă, patimi care îi vor omorî milioane de celule iar pe la vârsta căsătoriei va ajunge în dăoaga nebuniei [14].
Predispoziţia precoce spre sexualitate îi face îndărătnici şi foarte greu educabili, ereditari nervoşi, şi predispuşi spre boli nervoase. Fug de la şcoală şi încep aventurile. Explicaţia biologică pe care o dă părintele Arsenie Boca[15] este că au crescut în mediul uterin hrăniţi cu sânge prea îmbibat cu testosteron, hormon sexual masculin. Finalitatea acestor pervertiri ale rosturilor firii este stingerea neamului.
Dacă mama nu a fost împinsă în acea aprindere a senzualităţii, nici în vremea dezvoltării intrauterine nu a fost tulburată de bărbat şi nici în vremea alăptării copilului, noul venit va fi un copil prea puţin înclinat spre trezirea genetică prematură, neatras spre onanie şi aproape deloc dispus spre nervozitate.
În vremea sarcinii femeia trebuie lăsată în pace, pe de o parte pentru că nu mai are rost, copilul fiind deja chemat la viaţă se află în pântecele mamei iar pe de altă parte pentru că toate simţirile celor doi părinţi, mai ales ale mamei, prin care trece în vremea aceea, se întipăresc cu deosebire în mugurele ce s-a plămădit. Deci precum au fost purtările şi toate simţămintele mamei, în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi moştenirea copilului ce se va naşte, pe toată viaţa sa.
În constituţia biologică a femeii e pusă obligativitatea naşterii a trei – patru copii, în ordine naturala iar explicaţia pe care o dă părintele Arsenie Boca urmărilor salturilor peste sarcină este următoarea: foliculina este un un hormon toxic şi cancerigen. Toxic la nivelul creierului, dând dureri continue de cap şi foarte intense şi cancerigen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). „De cleştele acestui hormon nu este scăpare decât de la 3-4 copii în sus, cu sarcinile în mod natural, cum apar ele normal. Această ordine naturală a sarcinii e singura cale care asigurăsănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce metode şi din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, daca mai vin. Dar chiar dacă nu mai vin alţii, Legea divină pedepseşte şi retrospectiv, pe cei făcuţi cronologic” [16].
Abia de la trei – patru copii în sus, făcuţi în ordinea natzurală în care apar, se neutralizează acţiunea toxică şi cancerigenă a foliculinei.
Prostata este un alt produs de biosinteză care are rolul de a sintetiza săruri ale acidului glutamic, substanţe absolut necesare sistemului nervos, atât al bărbatului cât şi al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul. Aici este explicaţia, fundamental biologică, în temeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substantele lui endocrine, ea se degenerează nervos, mintal etc. Dacă aceste substanţe extrem de valoroase pentru viaţa în bune condiţii a sistemului nervos sunt risipite pe plăcerea de care nu te mai saturi, încep urmările şi anume, abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice a sistemului nervos (15 miliarde de neuroni) şi încep fenomenele de carenţă nervoasă, care pot ajunge pţnă la slăbirea totală a funcţiei mintale. Refuzul păgubeşte pe femei. Minţirea, trişarea, ferirea, duce în mod normal la o nervozitate şi la o nemulţumire faţă de altul, pe care natura în nevinovăţia ei caută să o remedieze. Şi cum o remediază? Căutând fiecare din părinţi alt partener, ca să nu falsifice convieţuirea. În majoritatea cazurilor de necredinţă a femeii e de vină soţul, că nu şi-a umplut casa de copii. Deci, cine fuge de copii fiuge de responsabilitate. Când însă îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da mâncare şi-ţi va asigura cinstea căsătoriei[17].
Blestemăţia ferelii de zămislire, iată unde poate duce: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în spate încât soţia nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin şi durerile de stomac şi rărunchi şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli care greu se mai vindecă, printre care şi leucoreea. Iar a treia supărare este că strică rânduiala dinauntrul femeii, care ajunge neroditoare. Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta [18].
Femeile care nu primesc combustibil masculin, fie din lipsa căsătoriei, fie că se abţin de la raporturi conjugale ajung la anxietate (stare de nelinişte, de aşteptare încordată, însoţită de palpitaţii , jenă în respiraţie), nevroze, idei de sinucidere şi agresivitate [19].
Obligativitatea naşterii de prunci este chiar condiţia de mântuire a femeii după cum zice Sfântul Apostol Pavel.
Un alt aspect cu implicaţii asupra sănătăţii copiilor pe care îl atenţiona Sfântul Serafim de Sarov este neînfrânarea sexuală a părinţilor în zilele de post putându-se naşte copii morţi, iar femeile mor adeseori la naştere datorită necinstirii praznicelor bisericeşti şi a duminicilor[20]. Părintele Arsenie zice că toţi copiii concepuţi în posturi sunt neascultători, îndărătnici pentru că nici părinţii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu de a păzi zilele sfinţite[21].
Urmările distructive ale conceperii copilului la beţie sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri [22].
6 grame de alcool la litrul de sânge pot să sudeze o mulţime de spermatozoizi câte doi, cap la cap, fără să le tulbure viaţa. Aceştia au două cozi, deci cu o capacitate dublă de mişcare, ajunşi în organismul femeii, caută febril ovulul, până şi la trompă şi acolo îl fecundează. Oul format nelalocul lui creşte astfel normal, dar trebuie extirpat cu trompă cu tot şi astfel se instalează sterilitatea. Alcoolismul, beţivitatea bunicilor apar în nepoţi ca tulburări şi insuficienţe nervoase până la nivelul de epilepsie [23]. Pe lângă amorţirea şi arderea tuturor nervilor, strică sămânţa toată după cum mărturiseşte ştiinţa[24].
Fiecare păhărel băut de femeia gravidă este împărţit cu copilul ei. Iar organismul fătului epurează alcoolul din sânge de două ori mai încet decât organismul mamei. Alcoolismul cronic al mamei duce la sindromul alcoolic al fătului. De asemenea, noii-născuţi se ivesc pe lume mici, cu tulburări psihice şi fizice (mai ales ale capului, inimii, extremităţilor şi sistemului nervos central).
Nu degeaba în Sfânta Scriptură îngerul Domnului a prevestit-o pe mama lui Samson: „ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu, aşadatr să nu bei vin şi sicheră (tip de băutură alcoolică)… şi a născut femeia un fiu, şi l+a binecuvţntat pe el Domnul” (Jud. 13, 7,24)[25].
În vremea sarcinii părinţii trebuie sa fie cu deosebire atenţi deoarece toate stările trupeşti şi sufleteşti ale celor doi părinţi, mai ales ale mamei, se întipăresc în copil, ca tendinţe sau predispoziţii, pe care copilul le va avea pentru toată viaţa. Supărări, amărăciuni, dureri, predispun copilul la tristeţe, melancolie, boală. Nota sufletească dominantă în familie, cu deosebire din vremea aceea, şi mai ales a mamei, va fi caracteristica întregii vieţi a urmaşilor[26].
Ereditatea nu fixează poziţii fatale, din care nu putem ieşi, ci limite mai mult sau mai puţin fixe.Trăind prezenţa nevăzută a lui Hristos în noi, Acesta poate să scoată afară, prin mecanismul eredităţii, neghina recesivă şi, în vremea străduinţei celui din cauză, să facă să revină mulţime de gene recesive în gene dominante. Puterile credinţei, amplificate de puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, au influenţă nebănuit de mare asupra eventualelor noastre infirmităţi. Puterea lui Dumnezeu nu are hotarele neeeputinţei noastre şi de aceea nimic nu-i este cu neputinţă. Unde însă nu vrem şi noi, nu intervine; ne-a făcut fără noi, dar nu desăvârşeşte lucrul fără noi.
[1] K. F. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pag. 20
[2] Ibidem, pag. 41
[3] Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, pp. 149-150
[4] Pr. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei., Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1999, pag. 225
[5] Ibidem, pag. 228
[6] Ibidem, pag. 224
[7] Idem, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină,Editura Agaton, Făgăraş, 2003, pag. 18
[8] Idem, Cărarea Împărăţiei, pag. 227
[9] Ibidem, pag. 236
[10] K. F. Zorin, op. cit., pag. 56
[11] Ibidem
[12] Filaret, Mitropolitul Moscovei şi Kalomnei, Tvorenia (Opere), Moscova, 1994, pag. 236-239, în K. F. Zorin, op. cit., pag. 56
[13] Pr. Arsenie Boca, op. cit., pag. 269
[14] Idem, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină, pag. 26
[15] Ibidem, pag. 12
[16] Ibidem, pag. 11
[17] Ibidem, pag. 10
[18] Ibidem, pag. 28
[19] Ibidem, pag. 35
[20] K. V. Zorin, De ce suferă copiii, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006, pag. 74
[21] Pr. Arsenie Boca, op.cit., pag. 34
[22] K. V. Zorin, Păcatele părinţilor…, pag 60
[23] Pr. Arsenie Boca, op. cit., pag. 13
[24] Ibidem, pag. 19
[25] K. V. Zorin, op.cit.., pag. 60-61
[26] Pr. Rsenie Boca, Cararea Imparatiei, pag. 272
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu